Vladimir Socor: Mulțumesc. Mulțumesc pentru invitație-ea mă onorează. Cu atît mai mult, într-o sală de o asemenea splendoare, pe care o văd pentru prima dată și tocmai îi spuneam lui Dan Dongaciu, ar putea să devină această sală, un reper în București. E impresionant de frumoasă.
Cum va arăta vecinătatea estică a României în perspectiva viitorului apropiat sau pe termen mediu? Cred că ar trebui să privim această vecinătate estică, prin prisma noțiunii de istmul baltic-pontic. Este linia de demarcație între Rusia și Europa, între două concepte de civilizație antagonice, care se înfruntă de-a lungul istmul baltic-pontic, începînd cu, cred eu, sec.XIV. La o extremitate a istmului baltic-pontic ești un Narva, unde se înfruntă față în față cetatea construită de cavalerii teutoni, preluată apoi de Marele Ducat al Livoniei, față în față pe țărmul opus al rîului Narva, cu fortăreața construită de Ivan cel Groaznic.
Acest antagonism, la nivel simbolic, se observă pînă astăzi. E foarte prezent-civilizațional, ca și geopolitic. La extremitatea sudică a istmului baltic-pontic, este colțul de nord-est al Mării de Azov, punctul, în care Petru cel Mare, a inițiat expansiunea Rusiei în bazinul Mării Negre și punctul unde astăzi, lîngă Mariupol, se confruntă armata rusă cu cea ucraineană.
Aceste sunt cele două extremități ale istmului baltic-pontic.
Linia aceasta de demarcație, continuă nord-sud, în Marea Neagră, linia de pe uscat continuă în Marea Neagră. Liniile de demarcație, nedeclarată ca atare, a existat în Marea Neagră imediat după înfrîngerea Rusiei în Războiul Rece, dar ea trecea prin partea de est a Mării Negre. Odată cu cucerirea a Asiei și apoi a Crimeei, linia aceasta despărțitoare, din Marea Neagră s-a deplasat spre vest în Marea Neagră. Și acum ea trece la vest de Crimeea, lăsînd cea mai mare parte a Mării Negre, în sfera de influență a Rusiei. Dacă pînă în 2008, sau pînă în 2014 această linie de demarcație era nedeclarată, astăzi, ea este practic, oficializată.
România face parte din frontul estic NATO, de-a lungul istmului baltic-pontic. Eu folosesc expresia frontul NATO, nu flancul NATO. În flanc-ai aliați și amici, în front-ești față în față cu adversarul. Terminologia NATO, Flancul Estic, e un eufemism, avem Frontul Estic. Termenul flancul estic, se contrazice cu termenul Frontline state. Front-line state, este un termen acceptat, larg folosit. Deci, e vorba de un front.
În acest Front, Ucraina joacă rolul de pivot. Atunci cînd Rusia a stăpînit Ucraina, Rusia a amenințat în mod direct Europa, fără Ucraina. Atunci cînd Rusia nu stăpînește Ucraina, Europa este în siguranță, nu e confruntată cu o amenințare directă. Rusia a profitat în istorie de antagonismul polono-ucrainean. Atunci cînd Rusia, în secolul XVII, a anexat jumătatea estică a Ucrainei și în secolul XVIII, jumătatea vestică a Ucrainei, iar în 1939 și apoi după 1944, a anexat teritoriul din actualul vest al Ucrainei, Volonia și Galiția. Profitînd de fiecare dată de ceea ce era atunci, antagonismul ucraino-polonez. De fiecare dată, inclusiv prin pactul Ribbentrop-Molotov și repetarea acestuia în 1944-1945. De aceea este foarte important pentru toată țările din zonă, să evite apariția unor tensiuni între Ucraina și vecinii ei vestici-fie că-i vorba de Polonia, Ungaria sau România. Numai Rusia poate profita de pe urma unor asemenea tensiuni pe care le vedem recent mocnind aproape de suprafață.

Sectorul sudic al frontului estic al Alianței Atlantice, este sectorul cel mai vulnerabil. Cu toate acestea, el este mai slab apărat decît sectorul baltic și polonez al Frontului Estic.
În timp ce în sectorul nordic al flancului estic, avînd prezența NATO multinațională, cu trupe multinaționale din diferite state NATO, plus o brigadă americană, brigadă americană în afara cadrului NATO, ca proiect național american, pe flancul de sud, avem unități locale, nu multinaționale din NATO, dar unități locale. Noi stafurile sînt multinaționale NATO, dar unitățile sunt locale, iar misiunea lor este de antrenamente și exerciții nu de disensiune sau luptă. este un dezechilibru, care se cuvine a fi rectificat.
Zona Mării Negre, a fost, începînd cu practic 1991-1992, epicentrul conflictelor pe care le numim "înghețate". Toate aceste conflicte au loc în regiunea extinsă a Mării Negre, indiciu în plus de vulnerabilitate, indiciu al unei zone în care Rusia practic a suspendat aplicarea dreptului internațional. El nu se aplică acolo unde Rusia întreține conflicte "înghețate".
Tot în zona Mării Negre, în afară de amenințările convențional-militare tradiționale, am constat primele experimente cu războiul hibrid. El a început de fapt în Transnistria, fapt în general ignorat de cancelariile occidentale și de mulți alți factori implicați, inclusiv factorii din regiune. Războiul hibrid a început, l-am văzut în Transinistria în 1991-1992, într-o formă rudimentară, încă nedezvoltată, dar a apărut în toată splendoarea lui, cu elemente pe care le cunoșteam din Transnistria în 2014 în Donbas.
Și aș vrea să atrag atenția asupra unei redimensiuni neglijate a războiului hibrid al Rusiei, existența în Rusia a unei baze sociale pentru război hibrid la nivel interstatal. Baza socială din Rusia, este o masă lumpenizată de foști militari, mulți dintre ei tineri, curînd după absolvirea stagiului militar. Mulți dintre ei, veterani în diferite conflicte, postAfganistan, nu numai în Afganistan, generația afganistan este deja trecută, dar din diferite conflicte postAfganistan și o masă mare de lumpeni fără perspective de carieră, de viitor, fără familii, gata să se sacrifice fie pentru o ideologie, cum este cea a lumei ruse, fie pentru motive de mercenariat și de supraviețuire materială, fie din simplă goană după aventuri. Am văzut această masă, deplasîndu-se din străfundurile Rusiei, din Ural, din Siberia, deplasîndu-se înspre estul Ucrainei, pentru a hrăni mașina războiului hibrid.
Și acum, foarte recent, am avut un ecou al acestei mase de lumpe militarizați în Siria, unde o companie particulară rusă, specializată în recrutarea de mercenari, care lucrase și în Ucraina, a trimis sute, mai multe sute de voluntari în Siria. Deci eviți această rezervă umană în Rusia, care poate fi aruncată oricînd, pe orice front.

Conflictele zise "înghețate". Ce înțelegem prin conflicte "înghețate", înțelegem inexistența unei soluții politice și faptul că nu se împușcă. Deci, o aparentă acalmie militară și inexistența unei rezolvări politice. În Ucraina, conflictul încă nu este "înghețat". Acolo încă se împușcă. Un obiectiv greșit al diplomației occidentale, este acela de a "îngheța" conflictul din Ucraina, printr-o soluție care să asigure nu numai acalmia militară, asta în primul rînd acalmia militară, dar o semi de soluționare politică, satisfăcătoare pentru Rusia, prin depunerea unor formule de descentralizare a Ucrainei. Acesta este sensul formule de statut special, încorporată la insistența Rusiei, în ceea ce se cheamă Acordului de la Minsk, glorificate printre alte guverne și de Guvernul german, cu argumentul că nu există alternativă.
Eu nu folosesc cuvîntul Acordul de la Minsk, folosesc cuvîntul Dictatul de la Minsk. A fost dictat de către Rusia, unei Ucraine îngenuncheate, din punct de vedere militar și lipsit de asistență militară în acel moment, septembrie 2014-februarie 2015. Și eu le spun diplomaților germani, a vorbi Ucrainei despre Acordul de la Minsk, e totuna cu a-i vorbi Germaniei despre Acordul de la Versaille. E un dictat, spun eu, un acord.
El include formula statutului special pentru Ucraina. Rusia urmărește două proiecte de federalizare în Europa, în total, oriunde.
Posibil acum și în Siria, eu mă aștept să văd o propunere de federalizare a Siriei, dar, deocamdată, Rusia urmărește două proiecte de federalizare în Europa:
1. Pentru Republica Moldova,
2. Pentru Ucraina.
Pentru Republica Moldova, proiectul se numea federalizare, începînd cu 2003, cu memorandumul Kozak, diplomația rusă a insistant, pînă foarte recent, să reactualizeze memorandumul Kozak, acuzînd Moldova și Occidentul de a-l fi respins. Acum, Rusia folosește cuvîntul statut special, pentru Transnistria. Diplomația rusă a început să folosească termenul statut special, l-a impus chiar, la Minsk, septembrie 2014-februarie 2015. Se are în vedere, constituirea unei enclave, în Donbas, sub controlul direct al Rusiei, militar, poltic, economic și, din punctul de vedere al personalului guvernant local, integrată pe hîrtie, în spațiul instituțional al Ucrainei, dar sub controlul real al Rusiei și servind drept canal de introducere a influenței Rusiei, în sistemul politic ucrainean, cu puteri de blocaj al deciziei la vîrful sistemului politic ucrainean.
Acesta este conținutul statutului special, urmărit de Rusia în Donbas. În realitate, Rusia nu a abandonat noțiunea de federalizare. Rusia dorește aplicarea acestui model, care ar fi introdus în Donbas și un alte regiuni ale Ucrainei, pe baza unităților admninistrativ-teritoriale existente în Ucraina, ele se numesc oblasti, adică regiuni, eu le spun provincii. Mă refer la entitatea administrativ-teritorială, nu la regiuni geografice. Regiuni admnistrativ-teritoriale în provincii.
Este unul dintre motivele, pentru care Rusia nu unifică teritoriul ocupat în Donețk și Lugans, într-o singură entitate, ci le lasă în 2 entități diferite, nu le unifică. Deși caracteristicile și economice și demografice, istorice, lingvistice sunt identice, spre deosebire de Abhazia și Osetia, unde ele nu sunt deloc identice și nici nu sunt limitrofe. Dar Rusia nu unifică Donețkul și Luganskul. De ce? Pentru că speră să delcanșeze o dinamică asemănătoare și în alte provincii ale Ucrainei, pe baza unităților administrativ-teritoriale existente.
Ucraina este istoric, tradițional o societate foarte haotică, cu un potențial puternic de anarhie și de tendințe centrifugale. Acest lucru l-am observat în Ucraina de-a lungul întregii istorii, inclusiv de-a lugul scurtei perioade de independență 1918-1920-1921 și l-am văzut reizbucnind după Revoluția Orange, care în loc să echilibreze și să omogenizeze sistemul politic ucrainean, a dus la exacerbarea diferențelor, inclusiv cele local-teritoriale.
Sistemul politic ucrainean este foarte descentralizat deja. E o idee greșită că Ucraina are nevoie de descentralizare. Statul ucrainean este atît de slab, autoritatea centrală este atît de ineficientă, încît slab controlează unele dintre regiuni. Regiunile Ucrainei, în multe cazuri, nu în toate, nici pe departe în toate, dar în multe cazuri. Sunt fiefuri ai unor baroni locali, cu interese proprii, de afaceri și de putere locală. Baronii locali exercită o influență colosală în Ucraina. Puterea centrală este în competiție cu puterea locală și este constrînsă să facă înțelegeri neoficiale cu puterea locală, pentru a preveni mișcări centrifuge mai pronunțate.
E o permanentă tranzacție între puterea centrală și puterile locale. În cazul unui statut special pentru Donbas, eu prevăd o cascadă de revendicări asemănătoare în alte regiuni ale Ucrainei, cu primejdia ca scutul pe care îl reprezintă Ucraina pentru vecinii ei vestici, să se dezorganizeze din interior.
Personal, am cunoscut mai multe regiuni din Ucraina, călătorind acolo și știu exact, nu numai eu și ucrainenii știu foarte bine, nu numai eu știu și vedeți asta în presa ucraineană foarte clar, care grupări exercită putere neformală, dar reală și extraconstituțională în diferite regiuni ale Ucrainei, fiefuri. Și domnul Poroșenco, așa cum a făcut și domnul Kucima anterior. Domnul Poroșenco este obligat să țină seama de aceste grupări. Deci, statutul special în Donbas, ar stimula, prevăd eu, o cascadă de revendicări asemănătoare.

În Moldova-situație asemănătoare. Dacă în perioada 2002-2005, cînd se vehicula federalizarea la nivel oficial, era vorba despre federalizarea între Transnistria și restul Republicii Moldova, situația s-a schimbat în rău. Acum putem prevedea o reacție în lanț în Republica Moldova, în care un statut special, fie el deja convenit, fie el proiectat și discutîndu-se despre el în mod serios, ar putea să creeze, să declanșeze o reacție în lanț, în alte părți ale Republicii Moldova. Enclavele etnico-lingvistice-Găgăuzia, Bălți, Taraclia, conducînd la un proces pe care eu l-am descris ca proces potențial, drept unul nu de federalizare, dar de cantonalizare a Republicii Moldova.
De aceea, noi trebuie să privim problema statutului special al Donbasului și a statutului special al Transnistriei, în conexiune. Dintre aceste două părți, Moldova este mai vulnerabilă decît Ucraina. E mai vulnerabilă, deoarece în Moldova, conștiința națională este subdezvoltată. Nu avem în Moldova sentimentul patriotic la dezvoltare a căruia am asistat în ultimii ani în UIcraina. Dacă în Ucraina cedăm problema Donbasului ar conduce la o reacție patriotică și guvernarea se teme de ea, în Republica Moldova guvernarea nu are a se teme de așa ceva.
Unii diplomați occidentali îi spun Guvernului de la Chișinău: " De ce nu faceți cedări, de ce nu sunteți generoși? Asta este formula cedării, să fiți generoși. De ce nu sunteți generoși? Credeți că nu li se spune politicienilor? Cînd voi nu ați avea de înfruntat un bumerang local. Fiți mai generoși, că puteți să vă permiteți."
Moldova e mai vulnerabilă din aceste și din alte considerente. Și dacă Moldova este cea care cedează întîi, în chestiunea statutului special, desigur Rusia va folosi acest model, ca un precedent împotriva Ucrainei.
Unul dintre ei este instrumentele speciale pentru a obține statut special, sau conformație specială între teritoriul respectiv și Rusia, este instrumentul alegerilor locale, sau a referendumului local.
Am asistat la folosirea acestui instrument, în Găgăuzia în februarie 2014, în Crimeea în acelaș an și în Donețk și Lugansk în acelaș an.
Conducerea Găgăuziei afirmă că în cazul obținerii unui statut special pentru Transnistria, Găgăuzia va insista să obțină un statut echivalent și va repeta o consultare populară în acest sens, un referendum de exemplu.
Deci, conexiunea între aceste două procese. În cazul Republicii Moldova, statutul special nu se negociază, nici nu se propune să fie negociat (indescifrabil). Se propune parcul regional, unde așa-ziși "pași mici", îainte de a începe negocierea statutului special în viitor. Așa-ziși "pași mici", care ar conduce, ar îmbunătăți atmosfera, ar crește încrederea pentru a face posibilă negocierea unui statut special. "Pașii mici", pe care i-am văzut pe hîrtie în noiembrie-decembrie 2017, documentele de la Tighina și Viena, conduc treptat, aproape imperceptibil către desuveranizarea Moldovei pe malul stîng și împrumutarea și conferirea unor elemente de suveranitate Transnistriei.
Deci "pașii mici", nu conduc spre o apropiere, ci conduc spre o îndepărtare a Transnistriei de cadrul constituțional și legal al Republicii Moldova, confirm dialecticii, unitate, sciziune și unitate pe bază nouă. Asta e dialectica. Ea apare pentru prima dată oficial, în Memorandumul Primakov, din 1997, care, printre altele, a avut niște consecințe încă prezente, dar printre altele, stabilește noțiunea de federație contractulă între Chișinău și Tiraspol. Se consideră că statul Republica Moldova, a încetat să existe, plus secesiunea Transnistriei, dar că poate fi reconstituit, printr-o negociere pe bază de egalitate între Chișinău și Tiraspol.
Și într-adevăr, OSCE, misiunea OSCE condusă de SUA la Chișinău, în anul 2002, a trecut la această negociere-reunificarea Republicii Moldova, adică a Moldovei de pe malul drept cu Transnistria, printr-o înțelegere constituțională, bilaterală, numită Federație. Negocierile au început în vara anului 2002. Și au fost suspendate ca urmare a nivelării Memorandumului Kozak, în noiembrie 2003, dar federalizarea a rămas, politica oficială a misiunii OSCE condusă de către diplomați americani la Chișinău, oficial, pînă în 2005. Și acum este reforma nouă a statutului special.

În Republica Moldova, a apărut o bază care nu exista anterior, pentru parcursul "pașilor mici". Și cu aceasta am să închei. E ultima parte a intervenției, după aceea transmit microfonul colegilor din Panel.
Dar vreau să închei această parte a intervenției mele, cu noua bază politică în Republica Moldova, a procesului numit "pașii mici".
Baza politică a acestui proces, este parteneriatul politic într domnul Vlad Plahotniuc și Igor Dodon. Nu este un parteneriat rectiliniu, nu este un parteneriat univoc, este parteneriat între 2 părți cu interese care în parte coincid și în parte intră în conflict. Este un parteneriat, dacă se poate spune așa, un parteneriat antagonic. Un parteneriat între 2 entități, cu interese parțial comune, parțial diferite care se utilizează una pe cealaltă, ca-n oricare proces politic, se utilizează reciproc, pentru atingerea obiectivelor comune, în timp ce rămîn în concurență pentru atingerea obiectivelo specifice ale fiecărei părți.
Parteneriatul Plahotniuc-Dodon, a apărut în toată splendoarea lui, încă în 2015-2016, cînd puterea reală, de facto deținută de Plahotniuc, a distrus toate partidele politice din Republica Moldova, cu excepția socialiștilor.
Domnul Plahotniuc a aplicat metodele sale, devenite clasice: cumpărare de deputați, pentru a constitui o nouă majoritate parlamentară, cooptarea de primari și consilieri locali, llipsirea de mijloace de mijloace de mass-media, calomnierea prin trustul media a domnului Plahotniuc, folosirea materialelor compromițătoare colectate de către domnul Plahotniuc pentru a-l șantaja, sau pentru a-i stimula, a-i incentiviza pe concurenții politici, fie să-i cumpere, fie să-i șantajeze.
Toate aceste lucruri, domnul Plahotniuc le-a utilizat împotriva tuturor partidelor politice, cu excepția Socialiștilor, pe care i-a lăsat să crească nestingheriți.
În 2016, televiziunile domnului Plahotniuc au avut contribuția decisivă la alegerea domnului Igor Dodon ca președinte, împotriva Maiei Sandu. Merge o victorie-52%-48%, în condițiile în care televiziunile domnului Plahotniuc, au lovit fără încetare în Andrei Năstase și Maia Sandu. În Maia Sandu în timpul turului al 2-lea al alegerilor prezidențiale, lovind în ei fără încetare, în modul cel mai primitiv și continuînd cu aducerea a 17 mii de alegători din Transnistria, în mod militar, regimentați cu autobuze, care (indescifrabil), au traversat Nistrul pentru a vota pentru domnul Dodon pe malul drept, aduși de mașinăria domnului Plahotniuc.
Deci, Dodon este președinte datorită domnului Plahotniuc, acesta a (indescifrabil) lui Dodon să-și creeze o bază de reconciliere cu Rusia și să obțină (indescifrabil) lui Dodon, anumite avantaje, care s-ar repercuta avantajos în politica internă a Republicii Moldova, în favoarea atît a partidului de guvernămînt, cît și a Partidului Socialiștilor.
Primele vizite ale lui Dodon la Moscova, au fost marcate de solicitări în numele Guvernului Republicii Moldova. Redeschiderea pieței rusești pentru fermierii moldoveni, tratament de favoare pentru gasterbaiterii moldoveni în Rusia, lucru pe care și guvernarea putea să și le asume ca merite de politică internă, datorită domnului Dodon.
Tot atunci s-a negociat, domnul Dodon a negociat, numirea omului lui Plahotniuc, postul de președinte al companiei Moldova-Gaz, unde acționau majoritarii, este Gazprom. La partea rusă, la insistențele domnului Dodon, a consimțit că omul lui Plahotniuc să fie numit președinte al lui Moldovagaz-cea mai mare companie de business, de orice fel de business din Republica Moldova.
În Parlament, socialiștii au furnizat voturile necesare pentru prelungirea licențelor de emisie a televiziunilor domnului Plahotniuc cu încă 6 ani, dacă nu mă înșel, că ele expirau, iar în schimb, socialiștii au primit din partea Consiliului Audiovizualului licențe de emisie pentru 2 canale de televiziune pentru Partidul Socialist.
Aici vedem parteneriatul. El a culminat prin adoptarea comună, negociată de către PD și PSRM al noii legislații electorale, care garantează îndeplinirea obiectivului comun-marginalizarea forțelor pro-europene, practic exluderea lor din sistemul de decizie. Noua legislație electorală garantează un sistem politic bipartit, compus din PD și de PSRM, cu marginalizarea deplină a opoziției parlamentară și extraparlamentară pro-europene.
Deci, acestea sunt obiectivele comune.
Prin acest parteneriat politic, domnul Plahotniuc speră să repare relațiile stricate cu Rusia. Relațiile cu Rusia sunt încordate, dar nu sunt antagonice. Rusia nu îl critică pe domnul Plahotniuc în televiziunile ei. Are o atitudine rezervată. Chișinăul face, creează tot felul de mici incidente. De exemplu, îi trimite acasă pe ziariștii ruși, sau nu le permite accesul ziariștilor ruși, îl declară pe Rogozin persoană non-grata, lucruri mai mult sau mai puțin simbolice, dar Chișinăul de fapt, îndeplinește ceea ce...lucruri mai fundamentale decît cele simbolice. Anume, parteneriatul cu Dodon, intern. Faptul că Dodon este o forță atît de importantă în Moldova și ''pașii mici", pentru reglementare în Transnistria.
Dodon a intrat în politica Republicii Moldova, ținînd în mînă stindardul reintegrării cu Transnistria. Lozincă ce are ca bază, în parte, nu în totalitate, dar în parte, are ca bază și moldovenismul, identitatea moldovenească. Aceasta ar fi, în viziunea moldoneștilor incompletă, fără integrarea Transnistriei.
Plahotniuc însă a smuls din mîinile lui Dodon această carte electorală, sau acest stindard. Negocierea în privința Transnistriei, a fost preluată de către guvernarea lui Plahotniuc, din mîinile lui Dodon. Nu Dodon negociază, deși ar fi vrut aceasta. Guvernarea cooperată de Plahotniuc, negociază ''pașii mici" și eventualul statut special, direct cu Tiraspolul și implicit cu Moscova.
Dodon, nemulțumit la culme, l-a pîrît pe Vadim Crasnoselischi, de mai multe ori la Moscova, precum că acesta refuză să negocieze cu Dodon, negociind în schimb cu guvernarea lui Plahotniuc. Iar Cranoselischi se justifică și Moscova acceptă această justificare și îl trimite pe Dodon la plimbare cu argumentul că Plahotniuc deține puterea reală. Deci cu el trebuie de negociat și ''pașii mici" și statutul special, eventual.
Aceasta este a doua filieră, în afară de parteneriatul politic intern. "Pașii mici" și statutul special, sunt a doua filieră, prin care domnul Plahotniuc încearcă să obțină o reconciliere cu Moscova. Nu o reorientare spre Rusia, o echilibrare a poziției externe a Republicii Moldova.

Și cu aceasta, mi-e teamă că am depășit termenul care mi-a fost alocat și transmit microfonul colegilor de Panel.


Vladimir Socor: Mulțumesc. În concluzia Panel-ului  nostru, am să încerc, cu toată prudența, să schițez o prognoză, cum va arăta vecinătatea estică a României, în viitorul apropiat pe termen scurt.
Evoluțiile sînt atît de rapide, încît chiar și prognozele pe termen scurt, pot fi hazardate, dacă nu, de-a dreptul riscante. Totuși, hai să încercăm să ne asumăm acest hazard prognozat. Pe termen, cel puțin scurt, eu cred că mediu cel puțin, România se află în deplină siguranță. Nu este amenințată în mod direct, nici în mod convențional militar de către Rusia și nici sub raportul războilui hibrid, nu în mod direct.
Precondiția acestei siguranțe relative, pe termen scurt și mediu în România, precondiția este Ucraina independentă, eficientă, un stat ucrainean pe deplin funcțional, sub o umbrelă protectoare nedeclarată, dar de facto, a SUA. Nu prin intermediul NATO, deoarece orice acțiune în acest sens, necesită consens unanim în NATO, consens care lipsește și va lipsi în continuare, ci ca inițiativă ale SUA și cîtorva țări membre individuale ale NATO, în coordonare cu SUA. Asistență militară, prin înarmare, transfer de tehnologii și antrenamentul trupelor ucrainene.
Ucraina este acel scut la care pînă în 1991, nu puteam decît să visăm. Spațiul românesc, se învecinează direct cu Rusia, de la începutul sec.18, deci, de 300 de ani. Pînă atunci, un observator pe care să ni-l imaginăm, urcat pe vîrful dalelor din Soroca, privind spre Răsărit, dincolo de Nistru. Cu cine se învecina Moldova, dincolo de Soroca? La cîteva sute de metri: cu Marele Ducat al Lituaniei, parte componentă a statului polono-ucrainean. Spațiul acesta a fost cucerit de Rusia, începînd cu începutul sec.18. De 300 de ani, a dispărut bariera polono-lituaniană, apoi bariera ucraineană, între spațiul românesc și Rusia.
Avem din nou această barieră, începînd cu 1991, o precondiție vitală a siguranței României, siguranței nu numai externe, dar și a integrității politice interne a sistemului românesc. Pentru că, în cazul unei vecinătăți directe cu Rusia, ar apărea motivații pentru unii "actori" din sistemul intern românesc, de a ajunge la tranzacții cu Rusia. Un loc de tranzacții, izvorîte și din intenții bune. Ne amintim situația din sfîrșitul anului 1943, prima jumătate a anului 1944, cînd în România apăruse o adevărată competiție între diferite grupări politice interne, cine ajunge întîi la înțelegere cu Rusia: Guvernul Antonescu, sau partidele istorice, sau Gruparea Tătărăsciană, competiție de politică internă. Și este o paradigmă care nu se aplică în nici un caz exclusiv României. E o paradigmă universală. Și în Finlanda am văzut-o în 1944, în Ungaria am văzut-o în 1944-1945.
Deci, scutul ucrainean, ca precondiție vitală a siguranței României. Formula neutralizării Ucrainei, este, după părerea mea, o formulă complet neviabilă. În Ucraina nu există precondiții pentru așa-numita finlandizare. Ucraina, în primul rînd, nu dispune de obstacole naturale, care făceau posibile rezistența Finlandei împotriva unui atac rusesc, obstacole (indescifrabil), în Finlanda, naturale și climaterice, insurmontabile pentru atacatori. Ucraina nu dispune de așa ceva. Este o cîmpie, poate ideală, pentru ofensive de tancuri. Societatea ucraineană nu dispune de disciplina și coliziunea socială a Finlandei. Și acolo vor apărea competiții între grupări politice interne. Le-am văzut chiar de prin Revoluția Orange, între Timoșenko și Luscenko- competiție pentu bunăvoința Rusiei, nu mai vorbim de eforturile lui Ianukovici, care a cîștigat cursa pentru obținerea bunăvoinței Rusiei.
Deci Ucraina, neutralizată, Ucraina finlandizată, este o (indescifrabil). Ea trebuie să fie din ce în ce mai bine integrată într-un sistem de protecție sub protecția americană-sistem care evoluează în prezent, îl vedem. Administrația Trump, se îndreaptă în această direcție, pe care administrația Obama, o refuzase. Și Canada și Lituania, participă la aceste eforturi, nu în numele național, nu în numele Alianței NATO. Deci, integrarea Ucrainei, nu pe filiera NATO, ci pe filiera nouă socială americană și a cîtorva altor țări, trilaterală: Ucraina, Georgia, Moldova.
Ea s-a încercat a fi (indescifrabil) cu ocazia recentei Conferințe interparlamentare la Chișinău. Atîta timp cît Moldova este guvernată de actuala guvernare, ea nu poate face parte din această trilaterală. Ucraina și Georgia, sunt aspirante declarate la statutul de membru în NATO. Moldova este declarată neutră și vreau să continui, neutralitatea tot ca o parte a încercărilor a domnului Plahotniuc, de a ajunge la un modus vivendi cu Rusia.
Moldova refuză opțiunea NATO, se încăpățînează să rămînă neutră, fără a avea o soluție de siguranță.
Ucraina și Georgia, declară în mod oficial, în Constituție și în legislație, Rusia ca agresoare și teritoriile respective, ca teritorii ocupate.
Moldova declară Rusia ca mediatoare și consimte să negocieze un statut special, pentru teritoriul ocupat, în prezența trupelor rusești, înainte ca acestea să fie ipotetic retrase.
Deci, importanța Ucrainei:
Contextul global, regiunea Mării Negre în contextul global al politicii rusești, este teatrul principal al eforturilor Rusiei, de a revizui statu-quo de după 1991. Anume în aceasă regiune se concentrează eforturile antistatu-quo, ale Rusiei, cu succese pas cu pas, pe care le vedem din 1991 încoace, pas cu pas în Azerbaijan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina.
Rusia dorește nu numai revizuirea statu-quo-ului, dar și revizuirea regulilor de comportare în sistemul internațional, în sistemul relațiilor interstatale. Și aici, regiunea extinsă a Mării Negre, are funcțiunile unui laborator pentru Rusia. Spuneam introducere, că anume aici Rusia a suspendat de facto aplicarea dreptului internațional. Anume în regiunea Mării Nergre, Rusia a introdus jocul fără reguli. Rusia introduce jocul fără reguli acum, la scară europeană, linie de marcație, de delimitare a sferelor de influență, nu mai există și nici nu pot fi restabilite, presupunînd cî cineva ar dori să retraseze linii de sferă de influență.
Rusia intervine în fosta sferă de influență occidentală, intervine în alegeri, intervine în sistemele politice, intervine în chestiunile legate organizarea administrativ-teritorială politică, intervine în sistemele energetice, încearcă să introducă în mod neoficial, un drept al Rusiei de a avea o voce, dacă nu un votum, în sistemele de decizie din Occident. Rusia desființează regulile de comportare în spațiul maritim și aerian limitrof și chiar în spațiul maritim și aerian din interiorul sferei de securitate occidentale. Mesajul Rusiei este: " Noi nu ne recunoaștem reguli comune acceptate sau general acceptate, dar dorim renegocierea regulilor, ca o parte generală a revizuirii statu-quo, de după 1991.
Rusia vrea o revizuire a statu-quo-ului, Ucraina cu revizuirea regulilor și bineînțeles, ca prognoze. Putem deja să prevedem că în eventualitatea în care se ajunge la noi reguli de comun acceptate, Rusia va începe imediat să le violeze și pe acelea, căutînd o rerevizuire, conform tehnicii salamului, taie felie cu felie.
Regiunea Mării Negre, a fost și pînă acum și va rămîne în continuare, laboratorul experimentării acestor tehnici și acestor jocuri fără reguli. De aceea, noi trebuie să nu acceptăm noțiunea de statut special, care ar singulariza Ucraina și Republica Moldova ca obiecte de experimente rusești. Aceasta trebuie respinsă. Atîta timp cît Rusia rămîne acceptată cu statutul de mediator, fie în procesul "5+2"referitor la Moldova-Transnistria, fie în procesul zis de la Minsk. În privința Ucrainei și Donbasului, procesele acestea nu trebuie acceptate ca legitime, atîta timp cît timp cît Rusia figurează între ele ca mediator. De asemenea, procesele acestea nu pot fi legitime, atîta timp cît sunt lăsate în seama OSCE-ului.
OSCE nu are capacitatea, nici măcar dorința, dacă ar avea dorința, nu are capacitatea de a acționa independent de Rusia. Rusia are (indescifrabil), un OSCE, OSCE nu poate face nici o mișcare, nici măcar să dea o declarație, fără acordul Rusiei în interior, în virtutea Dreptului de Veto. De aceea, invocarea unor acorduri din OSCE, cele încheiate la Istambul în 1999, dar niciodată reînnoite din 1999, este, în primul rînd, o dovadă de neprofesionalism din partea diplomației moldovene și atîta timp cît ne cramponăm de OSCE, nu suntem serioși în ceea ce privește reglementarea.
Ați dat în cît ne cramponăm de Minsk, nu suntem serioși în ceea ce privește reglementarea în estul Ucrainei.
Imperativul actual, este de a conserva pobilitatea unei reglementări în interesul Occidentului în viitor. Acceptarea în viitorul apropiat sau chiar mediu, a unei soluții favorabile Rusiei, fie în Transnistria, fie în Donbas, ar bloca permanent o soluție în interesul comun al Occidentului, Ucrainei, Moldovei, României.
Acceptarea "pașilor mici" a statutului special în Transnistria, în Donbas, ar bloca soluții posibile în viitor, în interesul comun occidental, ucrainean, moldovean și al României.
Deci în paradigmă, momentul este de a stopa marșul spre o soluție negativă actuală, care ar periclita fatal, o soluție pozitivă în viitor.

Mulțumesc pentru atenție!