„Credeam că e sfârșitul vieții”: Mărturia unei mame și lupta pentru drepturile persoanelor cu dizabilități

CHIȘINĂU - „Am devenit mamă la 22 de ani. Imediat după ce am născut, fără să existe vreun pericol în perioada de sarcină, am fost anunțată că fetița are sindromul Down. Credeam că este sfârșitul vieții.” Cu aceste cuvinte a început mărturia sa Ludmila Adamciuc, deputată în Parlamentul Republicii Moldova și mamă a unei fetițe cu sindrom Down, în cadrul unei conferințe despre economia îngrijirii.

Discursul său a adus o perspectivă profund umană și personală asupra unui subiect adesea discutat în termeni economici și statistici. Adamciuc a descris sentimentul de izolare și stigmatizare cu care s-a confruntat inițial, o realitate pentru mulți părinți de copii cu dizabilități din Moldova. „Eram întrebată dacă am consumat droguri, dacă am dus o viață desfrânată, dacă am un bărbat bătrân. Stăteam în casă cu ușa închisă și nu ieșeam nicăieri”, a povestit ea.

Acest moment de criză personală a devenit catalizatorul pentru o transformare remarcabilă. Refuzând să accepte stigmatul, Adamciuc a început să vorbească public despre experiența sa, scriind un articol curajos intitulat „Adevărul gol-goluț al unei mame care are un copil cu dizabilitate”. Articolul, însoțit de fotografii în care apărea alături de fiica sa, a avut un impact major, marcând începutul luptei sale pentru vizibilitatea și drepturile persoanelor cu dizabilități.

De atunci, a fondat o asociație obștească, a lansat prima platformă online pentru părinții copiilor cu dizabilități și a organizat tabere de vară, oferind sprijin și un moment de respiro pentru sute de familii. „Am transformat dizabilitatea fetiței mele într-o binecuvântare”, a mărturisit ea.

În calitate de deputată, Ludmila Adamciuc continuă această luptă la nivel legislativ. Ea a subliniat că, dincolo de provocările emoționale, lipsa serviciilor de suport adecvate reprezintă o barieră majoră pentru incluziunea socială și economică. Îngrijitorii, în majoritate femei, sunt adesea forțați să renunțe la carieră, devenind invizibili pe piața muncii. „Vrem ca munca de îngrijire neremunerată să fie vizibilă, valorificată și remunerată”, a afirmat Adamciuc.

Mărturia sa a servit ca un apel puternic la acțiune, reamintind tuturor celor prezenți că în spatele statisticilor și politicilor publice se află povești umane, iar crearea unei societăți incluzive necesită nu doar investiții în servicii, ci și o schimbare fundamentală de atitudine și recunoașterea valorii imense a muncii de îngrijire.