Politica monetară unică, o provocare pentru economiile diverse: Rolul crucial al sprijinului fiscal țintit

CHIȘINĂU – Într-o uniune monetară caracterizată de diversitate economică, o politică monetară unică se confruntă cu limitări semnificative, ceea ce face ca politica fiscală, în special prin instrumente țintite, să devină esențială pentru stabilizarea economică. Aceasta a fost concluzia principală a unei lucrări de cercetare prezentate de Hugo Minella de la Universitatea Le Mans, în cadrul unei sesiuni a conferinței Băncii Naționale a Moldovei.

Studiul teoretic explorează interacțiunea dintre politica monetară și cea fiscală într-un cadru în care populația este eterogenă. Modelul distinge între două tipuri de gospodării: cele „ricardiene”, care au acces la piețele financiare și își pot planifica consumul pe termen lung, și cele „constrânse financiar” (hand-to-mouth), al căror consum depinde direct de venitul curent.

Prezența unei ponderi ridicate de gospodării constrânse financiar modifică fundamental mecanismele de transmisie a politicii monetare. Minella a explicat că, într-un astfel de context, instrumentele standard ale băncii centrale, precum ajustarea ratei dobânzii, devin mai puțin eficiente. De exemplu, o majorare a ratei dobânzii menită să tempereze inflația are un impact redus asupra cererii agregate, deoarece consumul unei părți semnificative a populației nu este influențat de costul creditului, ci de venitul disponibil.

Această problemă este amplificată într-o uniune monetară, precum zona euro, unde ponderea gospodăriilor constrânse variază considerabil de la o țară la alta. O politică monetară unică, aplicată uniform, poate avea efecte asimetrice, fiind prea restrictivă pentru unele țări și prea relaxată pentru altele, putând chiar genera instabilitate.

În acest context, cercetarea lui Minella evidențiază rolul crucial al politicii fiscale. Spre deosebire de politica monetară, care acționează la nivel agregat, politica fiscală poate fi țintită. Instrumente precum stabilizatorii automați (de exemplu, indemnizațiile de șomaj) sau transferurile directe către gospodăriile vulnerabile pot susține cererea și pot atenua șocurile economice într-un mod mult mai eficient.

Lucrarea demonstrează că, în funcție de ponderea gospodăriilor constrânse, combinația optimă de politici se schimbă. Când această pondere este ridicată, o politică monetară activă, de tip Taylor, poate deveni chiar destabilizatoare. În schimb, o politică fiscală activă, care reacționează la deviațiile economice, devine instrumentul principal de stabilizare.

Pentru o țară aspirantă la UE precum Republica Moldova, aceste concluzii sunt deosebit de relevante. Ele subliniază importanța dezvoltării unor cadre fiscale naționale robuste și a unor plase de siguranță socială eficiente, capabile să completeze și să contrabalanseze o politică monetară care, odată cu aderarea la zona euro, nu va mai putea fi adaptată specificităților locale.